visul

hei!

Te-am visat azi noapte.

Am vrut sa iti povestesc azi. Toata ziua am incercat sa te prind sa iti spun dar ai fost ocupata. Incepusem atunci cand ai dat peste mine in drum spre biroul de la contabilitate si ma priveai mirata cu ochii tai mari de caprioara. A aparut colegul tau cel pistruiat insa si am zis ca nu e potrivit.

A fost un vis frumos. Poate o sa ti-l povestesc ....

Captivant

Cortina este trasa, iar in spatele ei se aud aplauze. El zambeste, are in sfarsit ceea ce isi doreste. E cel mai apreciat si popular iluzionist, si mai ales o are alaturi pe ea, asistenta lui. Buzele ei sunt rosii, unghiile sunt rosii, funda din par este rosie, rochia este rosie, pantofii cu tocuri sunt rosii. Asa o vede el, doar in nuante de rosu, alb si negru.

Ea insa il priveste putin incruntata, are nevoie de raspunsuri. Se apropie de el si-i spune ca nu mai accepta ca pe scena sa-si piarda cunostinta in timp ce el isi executa iluziile. Este suspicioasa si vrea sa afle tehnicile prin care el isi uimeste publicul, pentru ca nu se mai simte in siguranta. Stie ca sunt secrete, dar ii cere sa i le dezvaluie in calitate de iubita.

El are incredere in ea, dar altceva il framanta. E ingandurat, indecis, se simte presat, iar ea e nerabdatoare si nervoasa in timp ce-l asteapta sa vorbeasca. Se hotaraste sa-i explice, asa ca o ia de mana si o duce in culise, unde isi aprinde o tigara.

Nu exista nicio tehnica, niciun secret. Nu sunt un simplu iluzionist. Lucrurile pe care le fac depasesc normalitatea, ti-am ascuns acest lucru pentru ca nu am vrut sa te indepartez. Sunt un ciudat, controlez o mare parte a lucrurilor cu puterea mintii. E ca si cum mi-as imagina. Sunt un magician... un vrajitor daca vrei.

Ea incepe sa rada, nu-l crede. Dar se opreste, ii recunoaste privirea serioasa. Devine putin agitata. Raspunsul lui nu e suficient, are nevoie de o explicatie.

E singura mea varianta de a fi acceptat de ceilalti. Inainte sa te intalnesc, obisnuiam sa fiu un fel de super-erou justitiar, undeva departe de aici. Dar am fost exilat, desi la inceput ceea ce faceam era apreciat. Nu faceam parte din lumea lor, nu era de ajuns doar o masca. Nu au inteles, le stricam echilibrul lumii in care traiau.

Ea nu mai e deloc amuzata si in continuare e putin speriata. Nu e multumita de raspuns.

Ideea de super-erou a fost o solutie pentru mine sa nu mai fiu un singuratic. Indepartam orice persoana de mine, pe vremea aceea nu reuseam sa controlez in totalitate puterile mele supraomenesti. Singurii care ma acceptau erau cainii si pisicile de pe aleile pe care eram nevoit sa le strabat pentru a ma feri de ceilalti. Eram nevoit sa fur mancare din camioanele care descarcau marfa pe langa chioscuri, ocazie cu care luam mereu si reviste de benzi desenate cu detectivi.

Vrea sa afle mai mult, e intrigata, desi continua sa tremure. El o alina cu mainile, dupa care isi aprinde o alta tigara.

Simteam nevoia unui corp... uman. Voiam sa traiesc sentimente ca empatie, frica, iubire... Am reusit sa ma transpun din corpul robotic pe care il aveam intr-unul viu, pe care mai intai a trebuit sa-l creez. A fost un proces complex, pentru ca materia de care aveam nevoie n-ar fi putut sa apara din nimic, asa ca a trebuit sa adun multe lucruri si sa stau mult timp prin diverse laboratoare, unele abandonate. Pentru ca apoi sa realizez ca ceea ce devenisem era mai mult decat un simplu om.

Devine si mai debusolata, incepe sa se simta ametita. Stie ca nu o minte.

Corpul robotic era singura cale de a ma putea deplasa in lumea reala. Eram suprasaturat de informatii, stiam deja totul. Virtual strabatusem intreaga retea digitala care exista si puteam realiza conexiuni a caror rezultate practic nu au fost inventate, sau din punctul meu de vedere, gasite. Eram... un program. Nu aveam limite. Si am reusit sa evadez. Mai intai ca o simpla cutie careia ii atasasem membre, ca mai tarziu sa ajung la un aspect uman, desi metalic.

Deci... asta ai fost la inceput... un program virtual?

Nu, dar asta a fost prima mea forma de existenta in care am reusit sa ma transpun inainte ca vechiul meu corp sa inceteze sa functioneze. Sufeream de o forma grava de cancer, probabil ca rezultat al multor experimente pe care le-am facut ca fizician. Dar nu voiam sa mor. Cunostintele de programator mi-au permis sa creez programul in care ulterior am intrat. Initial nu stiam daca voi fi doar o copie care ar fi existat in acelasi timp cu forma mea umana. Insa imediat dupa procesul de transpunere corpul meu a cedat. Oficial, nu mai exist. Odata mi-am dus flori, a fost prima data cand am plans... din nou.

Ea, printre lacrimi, incepe sa zambeasca, sa rada. E o usurare sa afle ca iubitul ei a fost totusi un om normal, ca si ea.

Asta e tot? Spune-mi ca asta e tot!...

Da, asta e tot.

Dupa care o imbratiseaza si o saruta pe frunte, linistind-o.

Insa ei nu stiu ca sunt in mintea unui bolnav de schizofrenie, ce si-a dezvoltat doua personalitati care s-au indragostit intre ele. Nu fumeaza si nici nu este daltonist.

Povestea (II)

Ajuns aproape de locul de care ii spusese buburuza filozoafa, gandacelul incepu sa intrebe pe cei de acolo unde sta greierul alchimist. Nu trebui sa insiste prea mult, ca-l si gasise. Insa pana sa-i ceara ajutorul, gandacelul astepta putin ca greierul alchimist sa-i termine de bandajat cochilia melcului care se afla acolo.

- Urmatorul, va rog...
- Buna ziua, greiere alchimist. Am nevoie de un leac pentru intepaturi, un fluturas e ranit.
- Ah, imi pare rau, gandacelule. Nu mai am deloc, insa daca-mi aduci ingredientul de care am nevoie ti-l pot face pe loc.
- Bine, ce anume trebuie sa-ti aduc si de unde?
- Am nevoie de o floricica albastra care creste pe stanci, in munti. Dar este foarte greu de gasit.
- Multumesc, greiere alchimist! Ma voi duce de indata s-o caut.

Si umbla gandacelul mult, mult, urcand si coborand muntii, cautand floricica albastra. Poteci abrupte serpuiau printre stanci, iar gandacelul era frant de oboseala. Dar o zareste. Sus de tot, aproape de varf, floricica albastra. Cu un ultim efort, gandacelul mai urca putin si o culege. Apoi isi deschide aripile si se lasa purtat pana la poalele muntelui. De acolo, mai merge putin si da buzna in laboratorul greierului alchimist.

- Floricica. Floricica albastra. Ti-am adus-o, uite!
- Foarte bine, gandacelule. Esti norocos, ai ajuns destul de repede inapoi. Odihneste-te putin cat prepar leacul, dar sa stii ca nu vindeca toate intepaturile.

Gandacelul se aseza pe scaunelul din ghinda, asteptand nerabdator leacul. Imediat cum il primi, multumi greierului alchimist si pleca.

Indreptandu-se inapoi spre fluturasul alb, gandacelul se intalni pe drum cu toti cei care-l ajutasera: cu buburuza filozoafa care matura in curte, cu bondarul intelept care ii citea dintr-o carte bondarului lenes, cu batranul licurici care-si lumina scorbura, pentru ca se facu noapte din nou.

Ajuns inapoi la fluturasul alb, gandacelul ii verifica emotionat starea. Era inca in viata, desi foarte slabit.

- M-am intors, fluturasule, ti-am zis ca ma voi intoarce!

Dupa care gandacelul ii ingriji intepatura fluturasului cu leacul greu obtinut.
Insa fluturasul nu se simtea mai bine, asa ca gandacelul insista, continuand sa-l ingrijeasca toata noaptea.
Spre dimineata, epuizat, gandacelul adormi alaturi de fluturas, sub o frunza, nestiind ca fluturasul se stinsese din viata.

Sfarsit.

Imi pare rau, iubito, probabil te intrebi acum de ce am omorat fluturasul. E doar un omagiu fata de cei care sufera in spatele frumusetii acestei lumi, aparent plina de lucruri dragute si vesele. Unele lucruri pur si simplu nu pot fi schimbate, oricat ne-am stradui... Sau cel putin asta mi-a zis buburuza filozoafa.