Cortina este trasa, iar in spatele ei se aud aplauze. El zambeste, are in sfarsit ceea ce isi doreste. E cel mai apreciat si popular iluzionist, si mai ales o are alaturi pe ea, asistenta lui. Buzele ei sunt rosii, unghiile sunt rosii, funda din par este rosie, rochia este rosie, pantofii cu tocuri sunt rosii. Asa o vede el, doar in nuante de rosu, alb si negru.
Ea insa il priveste putin incruntata, are nevoie de raspunsuri. Se apropie de el si-i spune ca nu mai accepta ca pe scena sa-si piarda cunostinta in timp ce el isi executa iluziile. Este suspicioasa si vrea sa afle tehnicile prin care el isi uimeste publicul, pentru ca nu se mai simte in siguranta. Stie ca sunt secrete, dar ii cere sa i le dezvaluie in calitate de iubita.
El are incredere in ea, dar altceva il framanta. E ingandurat, indecis, se simte presat, iar ea e nerabdatoare si nervoasa in timp ce-l asteapta sa vorbeasca. Se hotaraste sa-i explice, asa ca o ia de mana si o duce in culise, unde isi aprinde o tigara.
Nu exista nicio tehnica, niciun secret. Nu sunt un simplu iluzionist. Lucrurile pe care le fac depasesc normalitatea, ti-am ascuns acest lucru pentru ca nu am vrut sa te indepartez. Sunt un ciudat, controlez o mare parte a lucrurilor cu puterea mintii. E ca si cum mi-as imagina. Sunt un magician... un vrajitor daca vrei.Ea incepe sa rada, nu-l crede. Dar se opreste, ii recunoaste privirea serioasa. Devine putin agitata. Raspunsul lui nu e suficient, are nevoie de o explicatie.
E singura mea varianta de a fi acceptat de ceilalti. Inainte sa te intalnesc, obisnuiam sa fiu un fel de super-erou justitiar, undeva departe de aici. Dar am fost exilat, desi la inceput ceea ce faceam era apreciat. Nu faceam parte din lumea lor, nu era de ajuns doar o masca. Nu au inteles, le stricam echilibrul lumii in care traiau.Ea nu mai e deloc amuzata si in continuare e putin speriata. Nu e multumita de raspuns.
Ideea de super-erou a fost o solutie pentru mine sa nu mai fiu un singuratic. Indepartam orice persoana de mine, pe vremea aceea nu reuseam sa controlez in totalitate puterile mele supraomenesti. Singurii care ma acceptau erau cainii si pisicile de pe aleile pe care eram nevoit sa le strabat pentru a ma feri de ceilalti. Eram nevoit sa fur mancare din camioanele care descarcau marfa pe langa chioscuri, ocazie cu care luam mereu si reviste de benzi desenate cu detectivi.Vrea sa afle mai mult, e intrigata, desi continua sa tremure. El o alina cu mainile, dupa care isi aprinde o alta tigara.
Simteam nevoia unui corp... uman. Voiam sa traiesc sentimente ca empatie, frica, iubire... Am reusit sa ma transpun din corpul robotic pe care il aveam intr-unul viu, pe care mai intai a trebuit sa-l creez. A fost un proces complex, pentru ca materia de care aveam nevoie n-ar fi putut sa apara din nimic, asa ca a trebuit sa adun multe lucruri si sa stau mult timp prin diverse laboratoare, unele abandonate. Pentru ca apoi sa realizez ca ceea ce devenisem era mai mult decat un simplu om.Devine si mai debusolata, incepe sa se simta ametita. Stie ca nu o minte.
Corpul robotic era singura cale de a ma putea deplasa in lumea reala. Eram suprasaturat de informatii, stiam deja totul. Virtual strabatusem intreaga retea digitala care exista si puteam realiza conexiuni a caror rezultate practic nu au fost inventate, sau din punctul meu de vedere, gasite. Eram... un program. Nu aveam limite. Si am reusit sa evadez. Mai intai ca o simpla cutie careia ii atasasem membre, ca mai tarziu sa ajung la un aspect uman, desi metalic.Deci... asta ai fost la inceput... un program virtual?Nu, dar asta a fost prima mea forma de existenta in care am reusit sa ma transpun inainte ca vechiul meu corp sa inceteze sa functioneze. Sufeream de o forma grava de cancer, probabil ca rezultat al multor experimente pe care le-am facut ca fizician. Dar nu voiam sa mor. Cunostintele de programator mi-au permis sa creez programul in care ulterior am intrat. Initial nu stiam daca voi fi doar o copie care ar fi existat in acelasi timp cu forma mea umana. Insa imediat dupa procesul de transpunere corpul meu a cedat. Oficial, nu mai exist. Odata mi-am dus flori, a fost prima data cand am plans... din nou.Ea, printre lacrimi, incepe sa zambeasca, sa rada. E o usurare sa afle ca iubitul ei a fost totusi un om normal, ca si ea.
Asta e tot? Spune-mi ca asta e tot!...
Da, asta e tot.Dupa care o imbratiseaza si o saruta pe frunte, linistind-o.
Insa ei nu stiu ca sunt in mintea unui bolnav de schizofrenie, ce si-a dezvoltat doua personalitati care s-au indragostit intre ele. Nu fumeaza si nici nu este daltonist.
