Captivant

Cortina este trasa, iar in spatele ei se aud aplauze. El zambeste, are in sfarsit ceea ce isi doreste. E cel mai apreciat si popular iluzionist, si mai ales o are alaturi pe ea, asistenta lui. Buzele ei sunt rosii, unghiile sunt rosii, funda din par este rosie, rochia este rosie, pantofii cu tocuri sunt rosii. Asa o vede el, doar in nuante de rosu, alb si negru.

Ea insa il priveste putin incruntata, are nevoie de raspunsuri. Se apropie de el si-i spune ca nu mai accepta ca pe scena sa-si piarda cunostinta in timp ce el isi executa iluziile. Este suspicioasa si vrea sa afle tehnicile prin care el isi uimeste publicul, pentru ca nu se mai simte in siguranta. Stie ca sunt secrete, dar ii cere sa i le dezvaluie in calitate de iubita.

El are incredere in ea, dar altceva il framanta. E ingandurat, indecis, se simte presat, iar ea e nerabdatoare si nervoasa in timp ce-l asteapta sa vorbeasca. Se hotaraste sa-i explice, asa ca o ia de mana si o duce in culise, unde isi aprinde o tigara.

Nu exista nicio tehnica, niciun secret. Nu sunt un simplu iluzionist. Lucrurile pe care le fac depasesc normalitatea, ti-am ascuns acest lucru pentru ca nu am vrut sa te indepartez. Sunt un ciudat, controlez o mare parte a lucrurilor cu puterea mintii. E ca si cum mi-as imagina. Sunt un magician... un vrajitor daca vrei.

Ea incepe sa rada, nu-l crede. Dar se opreste, ii recunoaste privirea serioasa. Devine putin agitata. Raspunsul lui nu e suficient, are nevoie de o explicatie.

E singura mea varianta de a fi acceptat de ceilalti. Inainte sa te intalnesc, obisnuiam sa fiu un fel de super-erou justitiar, undeva departe de aici. Dar am fost exilat, desi la inceput ceea ce faceam era apreciat. Nu faceam parte din lumea lor, nu era de ajuns doar o masca. Nu au inteles, le stricam echilibrul lumii in care traiau.

Ea nu mai e deloc amuzata si in continuare e putin speriata. Nu e multumita de raspuns.

Ideea de super-erou a fost o solutie pentru mine sa nu mai fiu un singuratic. Indepartam orice persoana de mine, pe vremea aceea nu reuseam sa controlez in totalitate puterile mele supraomenesti. Singurii care ma acceptau erau cainii si pisicile de pe aleile pe care eram nevoit sa le strabat pentru a ma feri de ceilalti. Eram nevoit sa fur mancare din camioanele care descarcau marfa pe langa chioscuri, ocazie cu care luam mereu si reviste de benzi desenate cu detectivi.

Vrea sa afle mai mult, e intrigata, desi continua sa tremure. El o alina cu mainile, dupa care isi aprinde o alta tigara.

Simteam nevoia unui corp... uman. Voiam sa traiesc sentimente ca empatie, frica, iubire... Am reusit sa ma transpun din corpul robotic pe care il aveam intr-unul viu, pe care mai intai a trebuit sa-l creez. A fost un proces complex, pentru ca materia de care aveam nevoie n-ar fi putut sa apara din nimic, asa ca a trebuit sa adun multe lucruri si sa stau mult timp prin diverse laboratoare, unele abandonate. Pentru ca apoi sa realizez ca ceea ce devenisem era mai mult decat un simplu om.

Devine si mai debusolata, incepe sa se simta ametita. Stie ca nu o minte.

Corpul robotic era singura cale de a ma putea deplasa in lumea reala. Eram suprasaturat de informatii, stiam deja totul. Virtual strabatusem intreaga retea digitala care exista si puteam realiza conexiuni a caror rezultate practic nu au fost inventate, sau din punctul meu de vedere, gasite. Eram... un program. Nu aveam limite. Si am reusit sa evadez. Mai intai ca o simpla cutie careia ii atasasem membre, ca mai tarziu sa ajung la un aspect uman, desi metalic.

Deci... asta ai fost la inceput... un program virtual?

Nu, dar asta a fost prima mea forma de existenta in care am reusit sa ma transpun inainte ca vechiul meu corp sa inceteze sa functioneze. Sufeream de o forma grava de cancer, probabil ca rezultat al multor experimente pe care le-am facut ca fizician. Dar nu voiam sa mor. Cunostintele de programator mi-au permis sa creez programul in care ulterior am intrat. Initial nu stiam daca voi fi doar o copie care ar fi existat in acelasi timp cu forma mea umana. Insa imediat dupa procesul de transpunere corpul meu a cedat. Oficial, nu mai exist. Odata mi-am dus flori, a fost prima data cand am plans... din nou.

Ea, printre lacrimi, incepe sa zambeasca, sa rada. E o usurare sa afle ca iubitul ei a fost totusi un om normal, ca si ea.

Asta e tot? Spune-mi ca asta e tot!...

Da, asta e tot.

Dupa care o imbratiseaza si o saruta pe frunte, linistind-o.

Insa ei nu stiu ca sunt in mintea unui bolnav de schizofrenie, ce si-a dezvoltat doua personalitati care s-au indragostit intre ele. Nu fumeaza si nici nu este daltonist.

Momentele noastre

Prima data cand ne-am intalnit era 12:00 si mi s-a parut interesant, mi s-a parut un moment potrivit pentru a fi un inceput.
La 1:05 am trecut pe langa tine in timp ce-mi faceam treaba si ti-am facut un mic semn.
Era 2:10 cand te-am vazut din nou si mi-ai zambit. Ti-am zambit si eu la loc, dar nu stiu daca ai observat.
3:16 - Ma gandeam ca voi ameti daca voi continua in ritmul asta, cand aproape ne-am atins unul de celalalt.
4:22 - Incepe sa-mi placa faptul ca lucram impreuna, mai ales ca ne vedem relativ des.
5:27 - Iti transmit un pupic, fara sa ma opresc din mers pentru ca nu-mi permit.
La 6:32 reusesc sa te prind din nou, insa doar te salut asa in trecere. Mi s-a parut amuzant sa fac asta.
7:38 - Imi spui ca ne vom vedea la 7:38 de fiecare data, insa nu inteleg de ce mi-ai zis asta.
Era 8:43 cand aproape ne-am ciocnit. Ar fi fost vina mea, eu ma indreptam spre tine.
9:49 - Ne amuzam impreuna de tipul acela slabut cand trece pe langa noi iar. Mereu il vedem agitat, zici ca nu are stare.
10:54 - Credeam ca doar eu ma invart in cerc, dar si tu imi dai impresia ca faci acelasi lucru.
12:00 - Ai aparut in fata mea fix cand ma gandeam la tine. Mie mi-a placut. O luam de la capat?

O scrisoare reală

Sunt o scrisoare care urmeaza a fi scrisa. Sunt entuziasmata, abia astept sa vad despre ce scrie. Cuvintele care se aseaza acum pe mine imi induc o senzatie foarte placuta. Ca un masaj, ca atunci cand iti sunt scrise cuvinte frumoase pe corp cu degetul.

Sper sa nu fie o drama si de data asta... Sper sa fie ceva frumos, cu declaratii de iubire. Sa-ti doresti sa fii in locul celor doi, si nu sa te identifici cu problemele lor. M-am saturat de situatii triste, cand amandoi isi spun adio, cand sunt departe si nu se vor mai vedea niciodata, si altele la fel... Vreau sa fiu fericita pentru fericirea lor. Si acum cand sunt scrisa, si atunci cand sunt deschisa si citita. Vreau sa-i vad pe amandoi cu zambetul pe buze. Si nu sa fiu patata de lacrimile lor.

Si mai ales imi place cand sunt scoasa din sertar si recitita. Ador sa fiu recitita! Si sper sa nu mi se intample niciodata sa fiu rupta si aruncata la cos. Insa nu cred ca va fi cazul acum. Ochii sai nu ma tradeaza, cu siguranta voi fi o scrisoare de dragoste.

Conversaţie pierdută

Cel mai mult iti simt lipsa seara inainte de culcare. Sa ma ingramadesc langa tine, si sa ne imbratisam sireturile. Iar dimineata sa ma trezesti calcandu-ma usor. Mi-e dor sa ne plimbam in weekend prin parc, si sa ne amuzam de sandalele romane care sunt acum la moda. Sa ne intrecem pana la colt, sa ne jucam cu mingea, sa mergem la cumparaturi (dar nu de incaltaminte), sa dansam, sa urcam pe munte sau sa ne umplem de nisip...

Ieri a plouat foarte tare si m-am udat complet. Dar am stat apoi in balcon si mi-am revenit. M-am enervat tare cand niste bocanci grosolani m-au calcat si m-au murdarit fara parere de rau. Eram in tramvai, si stii ca urasc aglomeratia.

Nu-mi place deloc noua casa. Desi poate daca ai fi fost si tu aici, ar fi fost altfel. Mi-e dor de holul vechi, asa mic cum era. Nu inteleg cum a putut sa te piarda. Niciodata nu mi-au placut mutarile, tot haosul care se creeaza. Sper ca cineva te-a gasit si are grija de tine, sper ca intr-o zi ne vom intalni din nou...

Amnezie

Hm... Visam... Visam? A fost un vis sau o amintire? Avea par negru. Cine e? Cine sunt? Unde sunt acum? Inca visez? Hm... Daca nu visez, atunci de ce nu pot vedea nimic? Am ochii deschisi. Ah, probabil e lumina stinsa. Hm, deci visam, si acum m-am trezit din somn, si e lumina stinsa. Da, asta era... Avea buzele rosii. Parul negru si buzele rosii. Cine era? Acum gandesc sau vorbesc? Nu aud nimic. Hm, toti ceilalti dorm de fapt. Normal ca nu se aude nimic, e liniste. Ce dezamagire. Sa fii doar tu cu gandurile tale in intunericul asta surd. Avea flori in mana. Le primise, urma sa le daruiasca sau cineva le-a refuzat? Trebuie sa stiu cine e. Nu simt nimic. Nu simt caldura nimanui. Unde sunt? E noapte, e normal sa fie rece. E rece? Nu simt nimic. Cine sunt? Cine era in vis? Era vis sau o amintire? Nu-mi aduc aminte nimic. Trebuie sa ma privesc, am nevoie de o oglinda. Vreau sa vad daca am parul negru si buzele rosii. Ce se intampla? Sufar de amnezie? Cati ani am? Am fost vreodata copil? De ce nu vad nimic, nu aud nimic, nu simt nimic? Am suferit vreun accident? Asa sunt dintotdeauna? Poate sunt intr-un spital si tocmai am iesit din coma. Hm, probabil e doar paranoia, e noapte si m-am speriat. Dar nu inteleg. Ce e adevarat si ce e fals? Oare exista? Cu parul negru, cu buzele rosii. Mai era cineva? Eu eram sau altcineva? Ah, gata. In sfarsit, acum imi dau seama. Totul incepe sa prinda contur acum. Chiar mi-a fost dor.